fbpx

Capitol

Double trouble

 – Tati, tati, trezeste-te!

Baietelul era atat de bucuros ca puteai sa juri ca are rachete in sosete. Topaia in jurul patului incercand sa readuca la viata barbatul ce zacea in el. A tras perdeaua si a lasat lumina intensa a soarelui direct in fata bietului om.

– Tati! Hai! E dimineata! Ia uite ce frumos e! Hai sa ne jucam!

Barbatul abia putu sa deschida ochii. Lumina il orbea. Dar impotriva oboselii perpetue, reusi sa ridice plapuma

– Hai, sari aici

Baietelul sari in pat si se gudura in bratele tatalui sau. Barbatul il imbratisa si lasa plapuma sa cada peste ei acoperindu-i conspirativ. Stateau acolo tacuti in intuneric parca asteptand ceva. Se simtea atat de bine cu fiul sau ca somnul il prindea iar. Dar sentimentul disparu instant cand micutul tresari si incepu sa se foiasca pentru ca voia sa se joace. Stiind ca nu va mai putea sa adoarma, barbatul trecu pe modul de joaca si inceput sa il gadile pe junior. Baiatul umplu camera cu un ras ascutit si rasunator. In acelasi moment auzira din cealalta camera plansul suparat ai nou nascutului.

– Ah. L-ai trezit…

– Imi pare rau tati. Tu m-ai gadilit.

– Mda. Ai dreptate. E vina mea. Ar fi trebuit sa ma gandesc ca mama doarme cu ala micu in cealalta camera. Iti vine sa crezi ca ai un frate? Cum sa il numim? Stiu ca va trebui sa intrebam pe mama, dar ce nume ti-ar placea sa aiba fratiorul tau?

– Hmmm… Daniel?

– Chiar suna bine, ganditorul lui tata.

– Cine m-a numit pe mine? Otty…?

– Mama. Numele tau e Attila, dar ne place sa te chemam Otty pentru ca e dragut si e perfect pentru tine acum.

– Oh…

– Baieti… Multumesc pentru ca m-ati trezit. Mi-ar fi placut sa fi dormit inca o ora. Asta miul m-a trezit aproape in fiecare ora azi noapte.

– Mami! baiatul fugi la ea si ii imbratisa mijlocul.

Femeia tinea in brate bebelusul insa isi cobora mana sa il cuprinda pe Otti si sa ii mangaie parul.

– Buna dimineata, dulceata. Ai avut o noapte buna? Ai visat bine?

– Da mami. Am visat ca eu si el am zburat sus deasupra norilor si ca de acolo puteam sa vedem intreaga lume.

– I-auzi. Pilotul lui mama. Ce zici daca tata te zboara pana in bucatarie si faceti o cafea? Ma duc sa alimentez avionasul asta mic.

It muta pe micut din brate si il pozitiona ca pe un planor plecand spre dormintor si imitand un motoras. Micutul incepu sa rada.

Tatal o urma si il lua pe Otty, il puse pe brate si il zbura in bucurie. Tot nu stiu cine a inceput jocul cu avioanele, insa se pare ca devenise o traditie amuzanta. Cand au ajuns in bucatarie, barbatul alterna sunetul de motor cu o alarma.

– Ajutor! Ajutor! Pierdem motoarele. Pregatiti-va pentru o aterizare de urgenta! Declansati trenul de aterizare.

Baiatul intinse picioarele.

– Franati si opriti motoarele! Cred ca am gasit un loc unde vom putea ateriza cu pierderi minime. Pregatiti-va de impact! si-l aseza pe baietel pe masa. Amandoi rasera de imaginatia ce le facea timpul petrecut impreuna cu mult mai placut.

– Acum ca am supravietuit, trebuie sa ne salvez vietile.

– Cum? E cineva in pericol?

– Da, noi. Mami are nevoie de cafea. Daca nu reusim sa ii dam combustibilul asta esential, ne vom pierde vietile de mania monstrului de dimineata.

Baiatul zambi si deschise dulapul sa pregateasca zaharul. Stia exercitiul si stia ca oricat se jucau si glumeau… era o samanta de adevar acolo. Barbatul lua ibricul, puse apa si porni aragazul ca pe o manevra bine exersata. Incepuse sa fiarba si vietile lor vor fi salvate in curand. Alta misiune indeplinita.

– Dragostea mea, cafeaua e gata. Vrei sa ti-o aduc sau o vrei in bucatarie?

– Las-o acolo, iubitule. Inca mai am cu dulceata asta. Sunt patru zile de cand l-am adus acasa si nu m-a lasat o secunda. E flamand tot timpul! zise ea din dormitor si se intoarse spre bebelus cu un glas mieros:

– Cine va fi un baiat mare si puternic? Cine o va scoate pe mami in oras si va aduce o fata draguta sa ii fie sotie? Cine ii va da lui mami niste nepotei? Cine? Ia spune-mi tu scumpete mica.

Barbatul se comforma si lasa cafeaua pe tejghea in bucatarie. Ea o adulmeca si ii simti aroma tocmai din dormitor. Un sentiment atat de placut plutea in toata casa. Dimineata era perfecta. Ea il alapta pe mititel in dormitor, sotul ei pe care il iubea atat de mult se juca impreuna cu cealalta mogaldeata in living, era o zi insorita, primavara ajunsese in sfarsit dupa o iarna mohorata, aerul era proaspat, prichindelul ajunsese acasa si totul era superb. Toate gandurile astea care o facusera sa se simta recunoscatoare ii inchisera ochii si ii desena un zambet senin. Soarele ii incalzea fata. Era un sentiment atat de placut.

– Mami… Otti aparu in usa.

– Da, dulcele meu. Femeia mormai incercand sa isi revina din starea de euforie.

– Daniel.

– Cine?

– Daniel. Asa ar trebui sa il numim.

Zise baiatul si intra in dormitor apropiindu-se de pat sa ii vada fata.

– Ah. Zici ca sa il botezam Daniel? E un nume frumos. Hmmmm… E o idee buna. Va trebui sa il intrebam pe tata sa vedem daca ii place si lui.

– Tata a zic ca ii place! raspunse baiatul cu entuziasm in timp ce barbatul aparuse in usa. Ea se uita la el intrebator si el confirma ce a zis pustiul.

– Atunci e Daniel! Bine ai venit acasa Daniel! vorbi pruncului stiind ca nu il va trezi. Era adormit bine. De obicei e dus total dupa fiecare alaptare.

– Otty, du-te in living si cauta niste desene pe TV. Trebuie sa fac ceva si am sa vin sa stau cu tine. Iubito, te las sa adormi putin ca se vede ca iti trebuie. Vom incerca sa nu facem zgomot pentru o perioada.

– Multumesc dragule. Esti cel mai bun sot. Nu-i de mirare ca te-am vanat ca pe un miel la Paste. Bine. Cred ca e timpul sa ma gudur cu… Daniel. Stii ce? Imi place. Suna foarte bne. Otty e un copil destept si cu o inima mare. Iubesc baiatul ala. Ce binecuvantare. Bine. Ma intind aici cu el.

– Nici o problema. De asta sunt aici si de asta… te-am lasat sa ma vanezi. Am vrut sa ma prinzi.

– Esti caraghios… zise femeia cu o soapta ce aproape se disipa inainte de ajunge la el.

El se apropie, o mangaie si ii saruta fruntea.

– Vise placute. Ma duc sa termin niste treburi. Iti fac o mica surpriza. Stii tu… pentru fata mea. Se intrepta, se opri pentru un moment ca sa absoarba imaginea superba a mamei si nou nascutului, isi lasa capul sa se aline cu un zambet emotionat si incet iesi din camera.

– Bine Otty. Uita-te la desene pana vin inapoi.

– Unde te duci tati? Te duci la lucru?

– Nu. Azi e Sambata. E week-end. De ce crezi tu ce am putut noi sa ne jucam asa de dimineata? Stii ca de obicei nu ma vezi dimineata pentru ca deja sunt la lucru cu mult inainte ca tu sa te trezesti. Nu. Trebuie doar sa pregatesc o mica surpriza pentru mami pentru cand se trezeste. Stii tu, e frumos sa faci lucruri frumoase pentru cei pe care ii iubesti…

– Si tu o iubesti pe mami! Asa!

Barbatul ii facu semn baietelului sa nu faca galagie pentru ca cealalta jumatate de familie sa poate sa se odihneasca.

– Nu am sa lipsesc mult. Uita-te la desene.

Ii zburli parul baiatului si pleca zambind.

Intr-adevar, era un sentiment atat de frumos sa fie cu familia lui, cu dulcea lui sotie pe care o adora din prima clipa in care a vazut-o, cu fiul sau care creste si, la doar doi ani, e atat de iubitor si de destept si iubeste atat de mult lumea si familia lui, cu nou nascutul care tocmai a venit acasa de cateva zile si a intragit familia. Zambetul sau era involuntar si incapatanat sa stea pe fata lui pentru o perioada. Era zambetul pe care si-l dorea ca toata lumea sa il aiba macar o data in viata.

Deschise usa ce ducea in gara si se indrepta spre masina, deschise portbagajul si scoase un sac mare si negru. Nu arata a fi greu dar avea volum. A adus sacul inauntru si se duse spre masina de spalat. Turna totul in masina, adauga detergent si clor si porni programul. Zambetul de placere se transforma intr-unul de satisfactie stiind cat de bucuroasa va fi ea cand va vedea ce a facut el.

– Hei Otty. Am sa fac micul dejun. Ce ai vrea sa mananci? il intreba pe pusti cand ajunse in living. Deja stia ca a facut o greseala intreband un copil ce vrea sa manance la micul dejun. Aproape ca mima tot ce a zis baietelul: “sandwich cu alune si gem si lapte”.

– Putem sa mancam aici, tati? intreba baietelul repezit sa fie sigur ca tatal avu timp sa il auda si va accepta sa aduca micul dejun in fata televizorului.

– Stii ce? E Sambata. Sigur! Trebuie sa simtim ca e week-end!

– Suuuuper! baiatul sopti pretinzand ca striga in gura mare.

Zambetul barbatului se transforma iar intr-un unul amuzat. Se intreba tot timpul de unde avea baietelul lui atata idei si apucaturi hazlii. Era mandru de el. Intotdeauna a vrut baieti si Domnul i-a dat doi acum. Da, avea acum pozne duble.

*

– Gata. A venit. Un sandwich pentru pilotii roiali. Dupa o aterizare atat de napraznica eu cred ca avem tot dreptul sa ne infruptam din bucataria reginei cu cele mai bune specialitati ale bucatarului sef.

– Ai uitat laptele, taticule… rase baietelul de toata sarada ce o demonstra barbatul cu maestrie actoriceasca desavarsita.

– Oh, domnule comandant, aveti dreptate. Ma duc sa il aduc de indata. Dar inainte de a pleca, pot sa va intreb respectos, cum va place laptele? In pahar sau biberon?

– Tati! Esti caraghios! zise prichindelul si isi intra in personaj: “Va rog sa imi aduceti un pahar, Domnule! Nu mai sunt un bebe. Sunt un comandor roial al fortelor aeriene si merit sa fiu tratat ca un barbat ce sunt!”

Replica baiatului il facu sa izbucneasca intr-un ras infundat pe care il reprima cu mare chin. Incerca sa fie tacut, dar baietul era mult prea amuzant. Il iubea atat de mult. Si-ar fi dorit ca tatal sau sa fi fost atat de hazliu cu el cand era mic, dar nu s-a intamplat. Acum a prins ocazia si de fiecare data cand poate o exploateaza la maxim. Si se merita pe deplin. Aceste momente sunt nepretuite.

 

*

 

Deschise ochii incet de parca ii era teama ca genele sale ar putea provoca o adiere care l-ar fi trezit pe micut. Ce sentiment placut, atat de placut. Aroma cafelei inca mai plutea prin casa si ea voia atat de mult sa soarba putin. Daniel inca dormea. Tacut. Relaxat. Un zambet ii rasari pe chip numai uitandu-se la fata lui. Nu ii venea sa creada ca viata i s-a schimbat atat de mult inspre bine si intr-o directie atat de buna. Era intinsa in dormitor cu nou ei bebelus, in sufragerie era barbatul ce a salvat-o, cavalerul ei in casca stralucitoare pentru ca nu a avut armura atunci, cu baietelul mai mare care, in ochii sai, era un geniu. Ce mai putea sa mai ceara de la viata? Oh… Cafea. Corect.

 

*

– Ma duc sa verific rufele. Vin inapoi.

– Bine tata, mormai baietelul in timp ce molfaia cu cura plin sandwichul delicios.

In time ce Otty era total absorbit in desenele animate, Attila se duse la masina de spalat sa verifice in ce stadiu se afla surpriza lui. Totul era in regula si foarte alb. A mai pus niste clor ca sa fie sigur ca vor fi super albe cand termina.

 

*

Fata ii era atat de linistita. Ochii erau inchisi si genele sale erau atat de fragile, atat de delicate, nasucul era atat de mititel si de …… , iar buzele era parca sculptate de un artist. Statea acolo si se indragostea din nou. Pentru a treia oara. De data aceasta de Daniel, nou nascutul care isi incepea viata intr-o familie atat de iubitoare. Nu putea sa se opreasca in a-l privi, la fiecare detaliu al fetei sale, la fiecare fir de par de pe capusorul lui, la urechiusele stravezii, la obrajori care se umflau de fiecare data cand plangea sau zambea. Era norocoasa. Chiar era norocoasa. Chiar i-a zambit de cateva ori si nu pentru ca avea gaze.

Pacea din camera era atat de comfortabila si placuta. E prima data cand s-a simtit asa de la nastere. Chiar avea nevoie de un moment ca acesta ca sa poate sa isi revina atat fizic dar si mental, sa poata sa se regaseasca.

I-ar placea sa il trezeasca ca sa poata sa iti ia cafea pe care o merita pe delpin, dar nu putea sa spulbere un moment ca acesta. Era mult prea pretios pentru a-l spulbera. Acum impartea acest moment cu el exact cum isi va imparti toata viata. Ii va fi mama pana la ultima ei rasuflare.

Dormea acolo asa de linistit, atat de tacut si de calm.

Nu s-a putut abtine sa il mangaie putin. L-a atins foarte gentil cu un deget pe crestet, lasandu-l sa se scurga spre tampla, spre ureche si apoi pe obraz. El dormea. Chiar spera sa nu il trezeasca. Pentru ca nu a reactionat deloc, chiar s-a simtit o maestra a atingerii. A fost in stare sa il iubeasca fara sa il deranjeze. Si iar s-a pierdut in admiratie: ochisorii lui, nasucul lui, gurita… atat de dragut si fragil, corpul sau atat de mic gudurat langa ea sub paturica. Nici un sunet. Nici o miscare. Nici o miscare?

S-a indepartat putin sa poata sa il vada in intregime, ii atinse frunte si iti prelinse degetele pe obrazul lui. Nimic. Nu a vrut sa se sperie. Poate ca e doar o impresie. It pisca putin urechea… Nimic. Lasa un strigat disperat sa iasa din plamanii sai, ca un tunet, un strigat ce umplu si zgudui casa instantaneu.

– Ce e? aparu barbatul in usa cu ochii mari si inima ingrijorata.

– Copilul! abia mai murmura femeia.

– Ce?! se apropie in timp ce i-l puse in brate. Nu raspunea deloc.

– Cred ca a murit… spuse ea uitandu-se in jur cautand cu disperare ceva ce ar putea ajuta.

– Nu se poate.

Barbtul se apropie. Amandoi erau panicati. Otty veni in camera si se alatura vartejului emotional neintelegand exact ce se petrecea, dar fiind influientat de plansul ce inundase casa.

Lacrimile ii incetosau vederea.Era pierduta. Il lua pe Daniel si il aduse aproape de inima ei sa il tina comforabil. Poate ca ii va auzi bataia inimii si ca sti ca mama e cu el. Attlia suna Ambulanta. Otty plangea si se tinea te piciorul lui. In timp ce astepta un raspuns, barbatul il ridica sa-l tina strans in brate. Copilul ii plangea pe umar si il imbratisa strans cu bratele sale firave. Dispecerul raspunse.

– 911. Ce urgenta aveti?

– Repede! Nou nascutul nostru nu misca. Avem nevoie de o ambulanta urgent!

– Domnule, i-ati verificat pulsul?

– Nu stiu cum. E un nou nascut. E mititel. Unde verific?

– Domnule, ati ascultat bataia inimii?

– Nu… se intoarse spre ea. Poti sa asculti inima?

Il tinea pe micut cat putea de gingas ca si cum ii era frica sa il deranjeze. Se duse la pat, il puse acolo si isi apropie inima de pieptul lui cu speranta. Chiar daca pieptul micutului nu se misca, tot spera sa auda ceva. Nothing. Plansul i se intensifica si se uita pierduta in jur nestiind ce sa faca. Desi era o femeie puternica, aceasta a fost o lovitura ce nu a putut sa o indure. Acum isi dorea sa fie in mormant sau sa nu se fi nascut. Durerea ii sfasia fiecare celula din corpul sau si iesi la suprafata intr-un strigat doritor de a zdrobi nedreptatea.

Statea acolo cu telefonul la ureche tinandu-si fiu in brate. Era fara cuvinte. Speranta il parasi si acum realiza ca cel pe care il adusesera de la spital doar cateva zile in urma, s-a dus, ca noua loc comoara nu mai exista, ca scanteia de bucurie care ii adusese ei rasete si speranda, s-a stins.

– Domnule?… Domnule? Mai sunteti acolo?

Barbatul isi stranse fiul in brate incercand sa il calmeze. Chiar daca nu stia ce se intample exat, Otty simtea atmosfera din camera, simtea ce simtea mama lui si nu mai putea sa se stapaneasca.

– Domnule? Trebuie sa vorbiti cu mine.

– Da… raspunse el dintre vocile disperate ce lasau furie si deznadejde. Sunt aici. Va rog sa trimiteti o ambulanta. Cred ca e prea tarziu…

Puse telefonul jos si, incercand sa fie tare in fata familiei sale, isi retinu lacrimile si se duse sa-si imbratiseze sotia. Cand se apropie de pat si il vazu pe micut zacand acolo, stiind ca s-a dus, barbatul izbucni in plans. Isi iubea familia si oricat ar fi incercat sa fie tare pentru ei in momentele astea nu putu sa isi stapaneasca sentimentele si emotiile. Cazu in genunchi langa sotia sa, o imbratisa si planul lor se uni intr-un tablou sfasietor. Aerul se umplu de suferinta.

 

O bataie puternica si grabita in usa il trezi din transa cumplita. Bataile deveneau asurzitoare si acopereau plansetele lor. Il lasa pe Otty cu ea si se duse sa deschida usa.

– Buna ziua domnule. Am primit un apel de urgenta de la dumneavoastra. Unde e copilul?

– Pe aici, se grabi el sa le arate calea spre dormitor.

Paramedicii incepura procedurile de resuscitare sub privirile neajutorate ale familiei.

– Pot sa va rog sa va duceti in living? Imi trebuie putin mai mult spatiu si ajungem la niste proceduri care nu arata bine pentru dumneavoastra. Multumesc.

Au parasit dormitorul si se indreptau spre living. Fetele le erau inrosite si fierbinti. Mixtura de sentimente era atat de confuza incat ii lasase fara puteri.

Barbatul continua de a incerca noi proceduri cu speranta ca va putea sa il resusciteze. Nu a reusit sa citeasca un puls sau sa vada o bataie de inima, o respiratie sau orice alt semn vital si a inceput respiratia artificiala.

“Haide mititelule, hai ajuta-ma. Nu pot singur. Am nevoie sa ma ajuti, sa traiesti. Ai o viata intreaga in fata ta. Trebuie sa o traiesti. Nu pleca asa.” Gandurile paramedicului sperau sa ajute.

Familia incerca sa se linisteasca in living. Celalalt paramedic incerca sa ajute cu ceva comprese reci si apa sperand sa poata sa le ia gandul de la ce-ar putea fi mai rau.

Intr-un tarziu ofiterul veni din dormitor.

– Imi pare foarte rau… S-a dus.

Elena izbucni iar intr-un plans salbatic si se prabusi pe podea ghemuita. Sotul il lua pe baietel si amandoi i se alaturara sa o aline.

– Domnule? Ce e mirosul acesta?

– Ce miros? raspunse barbatul stergandu-si lacrimile.

– This is amoniac… Domnule! Acesta e amoniac! Deschideti toate geamurile! Acum!

Paramedicul sari peste canapea spre fereastra si o deschise larg apoi fugi la usa si o deschise. Intre timp Attila fugi sa deschida ferestrele in celalalte camere.

– De ce miroase a amonic in casa? Ce faceati?

– Nu stiu… Nu stiam ca miroase a amoniac. Lucram cu el tot timpul la fabrice si nu il mai putem mirosi.

– Repede. Trebuie sa il analizam pe baiat.

– Otty? Otty!

Amandoi barbatii se grabira in living si sub ochii lor se desfasura ceea ce le fusese frica: baietelul zacea pe podea abia respirand.

– Otty! zbiera tatal si cazu in genunchi langa el.

Durerea barbatului o trezi din transa pe femeia ce zacea in apropiere. Era inmarmurita privind cu ochii sticlosi si fara a clipi.

– Nuuuu! arunca un racnet nervos.

Al doilea paramedic veni din dormitor dupa ce avu grija de nou nascut si o imbratisa sa o aline. Intre timp colegul sau si tatal erau pe podea incercand sa nu intre in panica.

– Hei prichindel, cum te numesti?

– Otty… raspunse tatal soptind.

– L-am intrebat pe el. Va rog…

– Ah. Ma scuzati.

– Deci, cum te numesti?

– Otty… raspunse baietelul cu o voce stinsa.

– Si cati anisori ai? intreba barbatul in timp ce incerca sa indeprateze orice l-ar fi impiedicat pe baietel sa respire comfortabil.

– Doi… copilul lasa vorba sa iasa fara a misca buzele.

Elena se calma pentru o clipa si cand simti ca paramedicul relaxa imbratisarea, sari si li se alatura celor doi barbati pe podea.

– Otty, haide copile. Nu fa asta. Stai cu mama. Te rog copile drag. Stai cu mama.

Incerca sa fie puternica pentru el. Isi stersese lacrimile si i se arata cu un zambet fortat pentru ca baietelul sa se agate de speranta ei si sa stea constient.

– Doamna… paramedicul se uita la ea insa privirea ei ii spuse ca e horarata sa stea acolo si sa infrunte situatia.

– Pilotul meu drag… Iti vom cumpara un avion adevarat sa poti sa zbori in cer exact cum ai visat.

Incerca sa il incurajeze ca sa stea cu ei, sa se gandeasca la lucruri frumoase si sa nu lasa situatia sa il cucereasca.

– Mami… Zbor…

Baietelul zambi.

– Cum? Ce ai spus, dragul mamei?

Femeia incerca sa il faca sa vorbeasca mai tare in timp ce paramedicul ii analiza PH-ul.

– Zbor… impinse baietelul vorba cu o ultima soapta.

Desi era epuizata, durerea o impinse si mania ii smulse un racnet ce cutremura pe toti in jurul ei. Fata i se inegri si venele i se aratau prin pielea ce statea sa crape.

– Nu! Nu nu nu nu nu! Otty! Nu si tu! Aaaaaah! Nu! Nu accept! Nu se intampla asa ceva!

Paramedicul isi puse urechea pe pieptul micutului si ii cuprinse incheietura mainii in speranta unui puls cat de firav. Nici un semn vital. Nici macar el nu putea sa creada la ce situatie era martor. Cand a inceput tura era pregatit pentru orice, dar nu pentru asa ceva.

Attila stranse din dinti si lasa capul in piept incercand sa nu faca ce a facut ea. Mocnit, lasa din piept un marait ca un leu in durere. S-a ridicat si s-a dus la ea, a imbratisat-o si o tinea strans. Simtea ca el avea mai multa nevoie aceasta imbratisare. Familia lor nu mai e. Acum erau numai ei doi. Plangeau imbratisandu-se in timp ce paramedicii ii duceau pe cei doi micuti spre ambulanta. Ea, secatuita, isi impinse fata in pieptul lui cautand liniste, dar in aceste momente nimic nu mai putea sa o linisteasca. Camasa lui era udata de lacrimile ei. El ii mangaia parul si o tinea strans lasandu-si fruntea sa se odihneasca pe crestetul ei.

– Imi pare rau…

Paramedicul ce conducea echipa se apropie stergandu-si lacrimile. Chiar daca a fost pregatit intens sa faca fata la astfel de situatii, ceea ce se petrecu il atinse cumplit.

– Va trebui sa veniti cu noi la spital pentru documentatie si sa asteptam autoritatile sa inregistreze o declaratie a ceea ce s-a intamplat.

Isi ridica ochii si ii raspunse dand din cap in timp ce privirea i se opri pe masina de spalat. Gandul ce poposi in mintea lui in acel moment il incremeni. Fata i se pietrifica.

Share: