Double trouble
– Tati, tati, trezește-te!
Băiețelul era atât de bucuros că puteai să juri că are rachete în șosete. Țopăia în jurul patului încercând să readucă la viața bărbatul ce zăcea în el. A tras perdeaua și a lăsat lumina intensă a soarelui direct în fața bietului om.
– Tati! Hai! E dimineață! Ia uite ce frumos e! Hai să ne jucăm!
Bărbatul abia putu să deschidă ochii. Lumina îl orbea. Dar împotriva oboselii perpetue, reuși să ridice plapuma
– Hai, sări aici
Băiețelul sări în pat și se gudura în brațele tatălui său. Bărbatul îl îmbrățișă și lăsă plapuma să cadă peste ei acoperindu-i conspirativ. Stăteau acolo tăcuți în întuneric parcă așteptând ceva. Se simțea atât de bine cu fiul său ca somnul îl prindea iar. Dar sentimentul dispăru instant când micuțul tresări și începu să se foiască pentru că voia să se joace. Știind că nu va mai putea să adoarmă, bărbatul trecu pe modul de joacă și început să îl gâdile pe junior. Băiatul umplu camera cu un râs ascuțit și răsunător. În același moment auziră din cealaltă camera plânsul supărat ai nou născutului.
– Ah. L-ai trezit…
– Îmi pare rău tati. Tu m-ai gâdilit.
– Mda. Ai dreptate. E vina mea. Ar fi trebuit să mă gândesc că mama doarme cu ăla micu în cealaltă cameră. Îți vine să crezi că ai un frate? Cum să îl numim? Știu că va trebui să întrebăm pe mama, dar ce nume ți-ar plăcea să aibă frățiorul tău?
– Hmmm… Daniel?
– Chiar sună bine, gânditorul lui tată.
– Cine m-a numit pe mine? Otty… ?
– Mamă. Numele tău e Attila, dar ne place să te chemăm Otty pentru că e drăguț și e perfect pentru tine acum.
– Oh…
– Băieți… Mulțumesc pentru că m-ați trezit. Mi-ar fi plăcut să fi dormit încă o oră. Asta miul m-a trezit aproape în fiecare ora azi noapte.
– Mami! băiatul fugi la ea și îi îmbrățișa mijlocul.
Femeia ținea în brațe bebelușul însă își cobora mâna să îl cuprindă pe Otti și să îi mângâie părul.
– Bună dimineața, dulceață. Ai avut o noapte bună? Ai visat bine?
– Da mami. Am visat ca eu și el am zburat sus deasupra norilor și că de acolo puteam să vedem întreaga lume.
– I-auzi. Pilotul lui mamă. Ce zici dacă tata te zboară până în bucătărie și faceți o cafea? Mă duc să alimentez avionașul ăsta mic.
It mută pe micuț din brațe și îl poziționă că pe un planor plecând spre dormintor și imitând un motoraș. Micuțul începu să râdă.
Tatăl o urmă și îl luă pe Otty, îl puse pe brațe și îl zbura în bucurie. Tot nu știu cine a început jocul cu avioanele, însă se pare că devenise o tradiție amuzantă. Când au ajuns în bucătărie, bărbatul alterna sunetul de motor cu o alarmă.
– Ajutor! Ajutor! Pierdem motoarele. Pregătiți-vă pentru o aterizare de urgență! Declanșați trenul de aterizare.
Băiatul întinse picioarele.
– Frânați și opriți motoarele! Cred că am găsit un loc unde vom putea ateriza cu pierderi minime. Pregătiți-vă de impact! și-l așeză pe băiețel pe masă. Amândoi râseră de imaginația ce le făcea timpul petrecut împreună cu mult mai plăcut.
– Acum că am supraviețuit, trebuie să ne salvez viețile.
– Cum? E cineva în pericol?
– Da, noi. Mami are nevoie de cafea. Dacă nu reușim să îi dăm combustibilul asta esențial, ne vom pierde viețile de mânia monstrului de dimineață.
Băiatul zâmbi și deschise dulapul să pregătească zahărul. Știa exercițiul și știa că oricât se jucau și glumeau… era o sămânță de adevăr acolo. Bărbatul lua ibricul, puse apă și porni aragazul ca pe o manevră bine exersată. Începuse să fiarbă și viețile lor vor fi salvate în curând. Altă misiune îndeplinită.
– Dragostea mea, cafeaua e gata. Vrei să ți-o aduc sau o vrei în bucătărie?
– Las-o acolo, iubitule. Încă mai am cu dulceață asta. Sunt patru zile de când l-am adus acasă și nu m-a lăsat o secundă. E flămând tot timpul! zise ea din dormitor și se întoarse spre bebeluș cu un glas mieros:
– Cine va fi un băiat mare și puternic? Cine o va scoate pe mami în oraș și va aduce o fată drăguță să îi fie soție? Cine îi va da lui mami niște nepoței? Cine? Ia spune-mi tu scumpete mică.
Bărbatul se conformă și lăsă cafeaua pe tejghea în bucătărie. Ea o adulmecă și îi simți aroma tocmai din dormitor. Un sentiment atât de plăcut plutea în toată casa. Dimineața era perfectă. Ea îl alăpta pe mititel în dormitor, soțul ei pe care îl iubea atât de mult se juca împreună cu cealaltă mogâldeață în living, era o zi însorită, primăvară ajunsese în sfârșit după o iarna mohorâtă, aerul era proaspăt, prichindelul ajunsese acasă și totul era superb. Toate gândurile astea care o făcuseră să se simtă recunoscătoare îi închiseră ochii și îi desena un zâmbet senin. Soarele îi încălzea fața. Era un sentiment atât de plăcut.
– Mami… Otti apăru în ușă.
– Da, dulcele meu. Femeia mormăi încercând să își revină din starea de euforie.
– Daniel.
– Cine?
– Daniel. Așa ar trebui să îl numim.
Zise băiatul și intră în dormitor apropiindu-se de pat să îi vadă fața.
– Ah. Zici ca să îl botezăm Daniel? E un nume frumos. Hmmmm… E o idee bună. Va trebui să îl întrebam pe tata să vedem dacă îi place și lui.
– Tata a zic că îi place! răspunse băiatul cu entuziasm în timp ce bărbatul apăruse în ușă. Ea se uita la el întrebător și el confirmă ce a zis puștiul.
– Atunci e Daniel! Bine ai venit acasă Daniel! vorbi pruncului știind că nu îl va trezi. Era adormit bine. De obicei e dus total după fiecare alăptare.
– Otty, du-te în living și căuta niște desene pe TV. Trebuie să fac ceva și am să vin să stau cu tine. Iubito, te las să adormi puțin că se vede că îți trebuie. Vom încerca să nu facem zgomot pentru o perioadă.
– Mulțumesc dragule. Ești cel mai bun soț. Nu-i de mirare că te-am vânat ca pe un miel la Paște. Bine. Cred că e timpul să mă gudur cu… Daniel. Știi ce? Îmi place. Suna foarte bne. Otty e un copil deștept și cu o inimă mare. Iubesc băiatul ăla. Ce binecuvântare. Bine. Mă întind aici cu el.
– Nici o problemă. De asta sunt aici și de asta… te-am lăsat să mă vânezi. Am vrut să mă prinzi.
– Ești caraghios… zise femeia cu o șoaptă ce aproape se disipa înainte de ajunge la el.
El se apropie, o mângâie și îi sărută fruntea.
– Vise plăcute. Mă duc să termin niște treburi. Îți fac o mică surpriză. Știi tu… pentru fața mea. Se intreptă, se opri pentru un moment ca să absoarbă imaginea superbă a mamei și nou născutului, își lăsă capul să se aline cu un zâmbet emoționat și încet ieși din cameră.
– Bine Otty. Uită-te la desene până vin înapoi.
– Unde te duci tati? Te duci la lucru?
– Nu. Azi e Sâmbăta. E week-end. De ce crezi tu ce am putut noi să ne jucăm așa de dimineață? Știi ca de obicei nu mă vezi dimineață pentru că deja sunt la lucru cu mult înainte ca tu să te trezești. Nu. Trebuie doar să pregătesc o mică surpriză pentru mami pentru când se trezește. Știi tu, e frumos să faci lucruri frumoase pentru cei pe care îi iubești…
– Și tu o iubești pe mami! Așa!
Bărbatul îi făcu semn băiețelului să nu facă gălăgie pentru că cealaltă jumătate de familie să poate să se odihnească.
– Nu am să lipsesc mult. Uită-te la desene.
Îi zburli părul băiatului și pleca zâmbind.
Într-adevăr, era un sentiment atât de frumos să fie cu familia lui, cu dulcea lui soție pe care o adora din prima clipă în care a văzut-o, cu fiul sau care crește și, la doar doi ani, e atât de iubitor și de deștept și iubește atât de mult lumea și familia lui, cu nou născutul care tocmai a venit acasă de câteva zile și a intragit familia. Zâmbetul său era involuntar și încăpățânat să stea pe fața lui pentru o perioadă. Era zâmbetul pe care și-l dorea ca toată lumea să îl aibă măcar o dată în viață.
Deschise ușa ce ducea în gară și se îndreptă spre mașină, deschise portbagajul și scoase un sac mare și negru. Nu arată a fi greu dar avea volum. A adus sacul înăuntru și se duse spre mașina de spălat. Turnă totul în mașină, adăugă detergent și clor și porni programul. Zâmbetul de plăcere se transformă într-unul de satisfacție știind cât de bucuroasă va fi ea când va vedea ce a făcut el.
– Hei Otty. Am să fac micul dejun. Ce ai vrea să mănânci? îl întrebă pe puști când ajunse în living. Deja știa că a făcut o greșeală întrebând un copil ce vrea să mănânce la micul dejun. Aproape că mima tot ce a zis băiețelul: “sandwich cu alune și gem și lapte”.
– Putem să mâncăm aici, tati? întrebă băiețelul repezit să fie sigur că tatăl avu timp să îl audă și va accepta să aducă micul dejun în fața televizorului.
– Știi ce? E Sâmbăta. Sigur! Trebuie să simțim că e week-end!
– Suuuuper! băiatul șopti pretinzând că striga în gura mare.
Zâmbetul bărbatului se transformă iar într-un unul amuzat. Se întrebă tot timpul de unde avea băiețelul lui atâta idei și apucături hazlii. Era mândru de el. Întotdeauna a vrut băieți și Domnul i-a dat doi acum. Da, avea acum pozne duble.
*
– Gata. A venit. Un sandwich pentru piloții roiali. După o aterizare atât de năpraznică eu cred că avem tot dreptul să ne înfruptam din bucătăria reginei cu cele mai bune specialități ale bucătarului șef.
– Ai uitat laptele, tăticule… râse băiețelul de toată șaradă ce o demonstra bărbatul cu măestrie actoricească desăvârșită.
– Oh, domnule comandant, aveți dreptate. Mă duc să îl aduc de îndată. Dar înainte de a pleca, pot să vă întreb respectos, cum vă place laptele? În pahar sau biberon?
– Tati! Ești caraghios! zise prichindelul și își intra în personaj: “Vă rog să îmi aduceți un pahar, Domnule! Nu mai sunt un bebe. Sunt un comandor roial al forțelor aeriene și merit să fiu tratat ca un bărbat ce sunt! “
Replică băiatului îl făcu să izbucnească într-un râs înfundat pe care îl reprimă cu mare chin. Încerca să fie tăcut, dar băietul era mult prea amuzant. Îl iubea atât de mult. Și-ar fi dorit ca tatăl său să fi fost atât de hazliu cu el când era mic, dar nu s-a întâmplat. Acum a prins ocazia și de fiecare dată când poate o exploatează la maxim. Și se merită pe deplin. Aceste momente sunt neprețuite.
*
Deschise ochii încet de parcă îi era teamă că genele sale ar putea provoca o adiere care l-ar fi trezit pe micuț. Ce sentiment plăcut, atât de plăcut. Aroma cafelei încă mai plutea prin casă și ea voia atât de mult să soarbă puțin. Daniel încă dormea. Tăcut. Relaxat. Un zâmbet îi răsări pe chip numai uitându-se la fața lui. Nu îi venea să creadă că viața i s-a schimbat atât de mult înspre bine și într-o direcție atât de bună. Era întinsă în dormitor cu nou ei bebeluș, în sufragerie era bărbatul ce a salvat-o, cavalerul ei în casca strălucitoare pentru că nu a avut armura atunci, cu băiețelul mai mare care, în ochii săi, era un geniu. Ce mai putea să mai ceară de la viață? Oh… Cafea. Corect.
*
– Mă duc să verific rufele. Vin înapoi.
– Bine tata, mormăi băiețelul în timp ce molfăia cu cură plin sandwichul delicios.
În time ce Otty era total absorbit în desenele animate, Attila se duse la mașina de spălat să verifice în ce stadiu se află surpriză lui. Totul era în regulă și foarte alb. A mai pus niște clor ca să fie sigur că vor fi super albe când termină.
*
Fața îi era atât de liniștită. Ochii erau închiși și genele sale erau atât de fragile, atât de delicate, năsucul era atât de mititel și de … , iar buzele era parcă sculptate de un artist. Stătea acolo și se îndrăgostea din nou. Pentru a treia oară. De data aceasta de Daniel, nou născutul care își începea viața într-o familie atât de iubitoare. Nu putea să se oprească în a-l privi, la fiecare detaliu al feței sale, la fiecare fir de păr de pe căpușorul lui, la urechiușele străvezii, la obrăjori care se umflau de fiecare dată când plângea sau zâmbea. Era norocoasă. Chiar era norocoasă. Chiar i-a zâmbit de câteva ori și nu pentru că avea gaze.
Pacea din cameră era atât de comfortabila și plăcută. E prima dată când s-a simțit așa de la naștere. Chiar avea nevoie de un moment ca acesta ca să poate să își revină atât fizic dar și mental, să poată să se regăsească.
I-ar plăcea să îl trezească ca să poată să îți ia cafea pe care o merită pe delpin, dar nu putea să spulbere un moment ca acesta. Era mult prea prețios pentru a-l spulbera. Acum împărțea acest moment cu el exact cum își va împărți toată viața. Îi va fi mama până la ultima ei răsuflare.
Dormea acolo așa de liniștit, atât de tăcut și de calm.
Nu s-a putut abține să îl mângâie puțin. L-a atins foarte gentil cu un deget pe creștet, lăsându-l să se scurgă spre tâmplă, spre ureche și apoi pe obraz. El dormea. Chiar spera să nu îl trezească. Pentru că nu a reacționat deloc, chiar s-a simțit o maestră a atingerii. A fost în stare să îl iubească fără să îl deranjeze. Și iar s-a pierdut în admirație: ochișorii lui, năsucul lui, guriță… atât de drăguț și fragil, corpul sau atât de mic gudurat lângă ea sub păturică. Nici un sunet. Nici o mișcare. Nici o mișcare?
S-a îndepărtat puțin să poată să îl vadă în întregime, îi atinse frunte și îți prelinse degetele pe obrazul lui. Nimic. Nu a vrut să se sperie. Poate că e doar o impresie. It pișcă puțin urechea… Nimic. Lasă un strigăt disperat să iasă din plămânii săi, ca un tunet, un strigăt ce umplu și zgudui casa instantaneu.
– Ce e? apăru bărbatul în ușă cu ochii mari și inima îngrijorată.
– Copilul! abia mai murmură femeia.
– Ce?! se apropie în timp ce i-l puse în brațe. Nu raspunea deloc.
– Cred că a murit… spuse ea uitându-se în jur căutând cu disperare ceva ce ar putea ajuta.
– Nu se poate.
Barbtul se apropie. Amândoi erau panicați. Otty veni în cameră și se alătură vârtejului emoțional neînțelegând exact ce se petrecea, dar fiind influientat de plânsul ce inundase casa.
Lacrimile îi încețoșau vederea. Era pierdută. Îl luă pe Daniel și îl aduse aproape de inima ei să îl țină comforabil. Poate că îi va auzi bătaia inimii și că ști ca mama e cu el. Attlia sună Ambulantă. Otty plângea și se ținea te piciorul lui. În timp ce așteptă un răspuns, bărbatul îl ridică să-l țină strâns în brațe. Copilul îi plângea pe umăr și îl îmbrățișa strâns cu brațele sale firave. Dispecerul răspunse.
– 911. Ce urgență aveți?
– Repede! Nou născutul nostru nu mișca. Avem nevoie de o ambulanță urgent!
– Domnule, i-ați verificat pulsul?
– Nu știu cum. E un nou născut. E mititel. Unde verific?
– Domnule, ați ascultat bătaia inimii?
– Nu… se întoarse spre ea. Poți să asculți inima?
Îl ținea pe micuț cât putea de gingaș că și cum îi era frică să îl deranjeze. Se duse la pat, îl puse acolo și își apropie inima de pieptul lui cu speranță. Chiar dacă pieptul micuțului nu se mișca, tot spera să audă ceva. Nothing. Plânsul i se intensifică și se uita pierdută în jur neștiind ce să facă. Deși era o femeie puternică, aceasta a fost o lovitură ce nu a putut să o îndure. Acum își dorea să fie în mormânt sau să nu se fi născut. Durerea îi sfâșia fiecare celulă din corpul său și ieși la suprafață într-un strigat doritor de a zdrobi nedreptatea.
Stătea acolo cu telefonul la ureche ținându-și fiu în brațe. Era fără cuvinte. Speranța îl părăsi și acum realiza că cel pe care îl aduseseră de la spital doar câteva zile în urmă, s-a dus, că nouă loc comoara nu mai există, că scânteia de bucurie care îi adusese ei râsete și speranda, s-a stins.
– Domnule? … Domnule? Mai sunteți acolo?
Bărbatul își strânse fiul în brațe încercând să îl calmeze. Chiar dacă nu știa ce se întâmple exat, Otty simțea atmosfera din cameră, simțea ce simțea mama lui și nu mai putea să se stăpânească.
– Domnule? Trebuie să vorbiți cu mine.
– Da… răspunse el dintre vocile disperate ce lăsau furie și deznădejde. Sunt aici. Vă rog să trimiteți o ambulanță. Cred că e prea târziu…
Puse telefonul jos și, încercând să fie tare în fața familiei sale, își reținu lacrimile și se duse să-și îmbrățișeze soția. Când se apropie de pat și îl văzu pe micuț zăcând acolo, știind că s-a dus, bărbatul izbucni în plâns. Își iubea familia și oricât ar fi încercat să fie tare pentru ei în momentele astea nu putu să își stăpânească sentimentele și emoțiile. Câzu în genunchi lângă soția sa, o îmbrățișă și planul lor se uni într-un tablou sfâșietor. Aerul se umplu de suferință.
O bătaie puternică și grăbită în ușă îl trezi din transă cumplită. Bătăile deveneau asurzitoare și acopereau plânsetele lor. Îl lăsă pe Otty cu ea și se duse să deschidă ușa.
– Bună ziua domnule. Am primit un apel de urgență de la dumneavoastră. Unde e copilul?
– Pe aici, se grăbi el să le arate calea spre dormitor.
Paramedicii începură procedurile de resuscitare sub privirile neajutorate ale familiei.
– Pot să vă rog să vă duceți în living? Îmi trebuie puțin mai mult spațiu și ajungem la niște proceduri care nu arată bine pentru dumneavoastră. Mulțumesc.
Au părăsit dormitorul și se îndreptau spre living. Fetele le erau înroșite și fierbinți. Mixtură de sentimente era atât de confuză încât îi lăsase fără puteri.
Bărbatul continuă de a încerca noi proceduri cu speranța că va putea să îl resusciteze. Nu a reușit să citească un puls sau să vadă o bătaie de inimă, o respirație sau orice alt semn vital și a început respirația artificială.
“Haide mititelule, hai ajută-mă. Nu pot singur. Am nevoie să mă ajuți, să trăiești. Ai o viață întreagă în fața ta. Trebuie să o trăiești. Nu plecă așa. ” Gândurile paramedicului sperau să ajute.
Familia încercă să se liniștească în living. Celălalt paramedic încerca să ajute cu ceva comprese reci și apă sperând să poată să le ia gândul de la ce-ar putea fi mai rău.
Într-un târziu ofițerul veni din dormitor.
– Îmi pare foarte rău… S-a dus.
Elena izbucni iar într-un plâns sălbatic și se prăbuși pe podea ghemuită. Soțul îl luă pe băiețel și amândoi i se alăturară să o aline.
– Domnule? Ce e mirosul acesta?
– Ce miros? răspunse bărbatul ștergându-și lacrimile.
– This is amoniac… Domnule! Acesta e amoniac! Deschideți toate geamurile! Acum!
Paramedicul sări peste canapea spre fereastră și o deschise larg apoi fugi la ușă și o deschise. Între timp Attila fugi să deschidă ferestrele în celalalte camere.
– De ce miroase a amonic în casă? Ce făceați?
– Nu știu… Nu știam că miroase a amoniac. Lucram cu el tot timpul la fabrice și nu îl mai putem mirosi.
– Repede. Trebuie să îl analizăm pe băiat.
– Otty? Otty!
Amândoi bărbații se grăbiră în living și sub ochii lor se desfășura ceea ce le fusese frică: băiețelul zăcea pe podea abia respirând.
– Otty! zbieră tatăl și căzu în genunchi lângă el.
Durerea bărbatului o trezi din transă pe femeia ce zăcea în apropiere. Era înmărmurită privind cu ochii sticloși și fără a clipi.
– Nuuuu! aruncă un răcnet nervos.
Al doilea paramedic veni din dormitor după ce avu grijă de nou născut și o îmbrățișa să o aline. Între timp colegul său și tatăl erau pe podea încercând să nu intre în panică.
– Hei prichindel, cum te numești?
– Otty… răspunse tatăl șoptind.
– L-am întrebat pe el. Vă rog…
– Ah. Mă scuzați.
– Deci, cum te numești?
– Otty… răspunse băiețelul cu o voce stinsă.
– Și câți anișori ai? întreba bărbatul în timp ce încerca să indeprateze orice l-ar fi împiedicat pe băiețel să respire comfortabil.
– Doi… copilul lăsă vorba să iasă fără a mișca buzele.
Elena se calmă pentru o clipă și când simți ca paramedicul relaxa îmbrățișarea, sări și li se alătură celor doi bărbați pe podea.
– Otty, haide copile. Nu fă asta. Stai cu mama. Te rog copile drag. Stai cu mama.
Încerca să fie puternică pentru el. Își ștersese lacrimile și i se arăta cu un zâmbet forțat pentru că băiețelul să se agațe de speranța ei și să stea conștient.
– Doamnă… paramedicul se uită la ea însă privirea ei îi spuse că e horarata să stea acolo și să înfrunte situația.
– Pilotul meu drag… Îți vom cumpăra un avion adevărat să poți să zbori în cer exact cum ai visat.
Încercă să îl încurajeze ca să stea cu ei, să se gândească la lucruri frumoase și să nu lăsă situația sa îl cucerească.
– Mami… Zbor…
Băiețelul zâmbi.
– Cum? Ce ai spus, dragul mamei?
Femeia încercă să îl facă să vorbească mai tare în timp ce paramedicul îi analiza PH-ul.
– Zbor… împinse băiețelul vorba cu o ultimă șoaptă.
Deși era epuizată, durerea o împinse și mânia îi smulse un răcnet ce cutremură pe toți în jurul ei. Fată i se înegri și venele i se arătau prin pielea ce stătea să crape.
– Nu! Nu nu nu nu nu! Otty! Nu și tu! Aaaaaah! Nu! Nu accept! Nu se întâmplă așa ceva!
Paramedicul își puse urechea pe pieptul micuțului și îi cuprinse încheietura mâinii în speranța unui puls cât de firav. Nici un semn vital. Nici măcar el nu putea să creadă la ce situație era martor. Când a început tură era pregătit pentru orice, dar nu pentru așa ceva.
Attila strânse din dinți și lăsă capul în piept încercând să nu facă ce a făcut ea. Mocnit, lasă din piept un mârâit ca un leu în durere. S-a ridicat și s-a dus la ea, a îmbrățișat-o și o ținea strâns. Simțea că el avea mai multă nevoie această îmbrățișare. Familia lor nu mai e. Acum erau numai ei doi. Plângeau îmbrățișându-se în timp ce paramedicii îi duceau pe cei doi micuți spre ambulanță. Ea, secătuită, își împinse fața în pieptul lui căutând liniște, dar în aceste momente nimic nu mai putea să o liniștească. Cămașa lui era udată de lacrimile ei. El îi mângâia părul și o ținea strâns lăsându-și fruntea să se odihnească pe creștetul ei.
– Îmi pare rău…
Paramedicul ce conducea echipa se apropie ștergându-și lacrimile. Chiar dacă a fost pregătit intens să facă față la astfel de situații, ceea ce se petrecu îl atinse cumplit.
– Va trebui să veniți cu noi la spital pentru documentație și să așteptam autoritățile să înregistreze o declarație a ceea ce s-a întâmplat.
Își ridică ochii și îi răspunse dând din cap în timp ce privirea i se opri pe mașina de spălat. Gândul ce poposi în mintea lui în acel moment îl încremeni. Fața i se pietrifică.